Hawking: “Extraterestrii exista, dar am face mai bine sa-i evitam”

Potrivit astrofizicianului britanic, un eventual contact cu acestia ar putea fi dezastruos pentru umanitate. Teoriile cercetatorului, unul dintre cei mai celebri specialisti in cosmologie din lume, pana anul trecut titular al catedrei de matematica-fizica de la Cambridge, vor fi prezentate intr-o serie de documentare programate in perioada urmatoare de Discovery Channel.

Intr-un univers cu o suta de miliarde de galaxii, fiecare continand sute de milioane de stele, este putin probabil ca Terra sa fie unicul loc unde sa se fi aparut viata. Aceasta este convingerea lui Stephen Hawking, 68 de ani, matematicianul si fizicianul inzestrat cu un coeficient de inteligenta de 160, celebru pentru teoriile lui nonconformiste.

"Pentru creierul meu matematic, existenta extraterestrilor este perfect rationala", a declarat Hawking,. Omul de stiinta, care sufera de atrofie musculara progresiva, fiind constrans sa traiasca intr-un scaun cu rotile si sa comunice prin intermediul unui sintetizator vocal, considera ca formele cele mai probabile de viata extraterestra ar putea fi microorganismele si animalele "simple"; in ultima instanta, aceste specii au dominat Terra vreme de milioane de ani.

Cu toate acestea, mai avertizeaza el, "contactul cu extraterestrii ar putea fi devastator pentru rasa umana". Motivul? Hawking compara situatia cu descoperirea Americii din 1492: "Cand Columb a debarcat in America, lucrurile nu au mers prea bine pentru indigeni". Adica, a explicat el, dupa ce vor fi epuizat toate resursele propriei planete, extraterestrii-nomazi ar putea pleca "la vanatoare" prin galaxii, pentru a descoperi alte planete de care sa profite. "Aceste fiinte ar putea supune si coloniza planetele la bordul unor nave gigantice. Ajunge sa ne privim pe noi insine pentru a ne da seama cum s-ar putea transforma viata inteligenta in ceva ce nu am vrea sa cunoastem".
Sursa: Corriere della Sera

CITESTE SI:

• Umanitatea a intrat intr-o noua faza a evolutiei
• Colonizarea spatiului - singura sansa de salvare a omenirii
• "Particula lui Dumnezeu" genereaza certuri intre doi giganti ai fizicii

DESCOPERA LUMEA IN CARE TRAIESTI:

• Amazon: fluviul-rege al lumii
• Vacanta celor "tari": calatoria ca aventura extrema
• Cele mai exotice 10 bazaruri din lume

Extraterestrii sunt printre noi

Potrivit unui fizician celebru, Paul Davies, scrutand spatiul in cautarea aliens-ilor, oamenii de stiinta nu fac decat sa piarda vremea: ar face mai bine sa se concentreze asupra extraterestrilor care deja ne populeaza planeta.

De peste 50 de ani, cercetatorii trec prin ciur si prin darmon spatiul in cautarea formelor de viata extraterestra, dar fara prea mare succes: nici programele care prevad utilizarea de radiotelescoape, nici misiunile pe Marte nu au detectat pana acum nimic asemanator cu "omuletii" din filmele americane.
"Trebuie sa dam deoparte teoria potrivit careia ET ne transmite mesaje din spatiu si sa avem o noua abordare", a explicat, intr-un interviu acordat The Times, ilustrul fizician Paul Davies, unul dintre invitatii speciali in aceste zile ai simpozionului dedicat de Royal Society din Marea Britanie celei de-a 50-a aniversari a Programului de Cercetare a Inteligentei Extraterestre (SETI).
Pe parcursul interventiei sale, profesorul Davies a incercat sa-si convinga colegii ca identificarea formelor de viata extraterestre pe Terra ar fi cea mai buna dovada a existentei acestora in afara planetei noastre. Davies este convins ca "microbi stranii", apartinand unui copac al vietii diferit (definit de el "biosfera-umbra") ar putea sa existe deja in anumite nise ecologice izolate (cum sunt deserturile, vulcanii, lacurile sarate si vaile din Antarctica. Cateva echipe de cercetatori au demarat deja studii de acest tip in localitati contaminate cu arsenic, cum este lacul Mono din California.
Teza "biosferei-umbra" nu-i prea convinge insa pe oamenii de stiinta din cadrul Royal Society. "Este vorba doar de SF, prefer sa cred in probe stiintifice", a comentat Colin Pillinger, seful Beagle 2, misiunea spatiala care trebuia sa ajunga pe Marte pentru a descoperi noi forme de viata (si careia i s-a pierdut urma). In opinia lui Pillinger, planeta rosie ramane totusi cea mai buna destinatie pentru identificarea formelor de viata extraterestra

Sursa: Corriere della Sera
CITESTE SI:

• Extraterestrii discuta deja cu bulgarii
• Nevasta noului prim-ministru al Japoniei crede in extraterestrii
• Extraterestrii se pot folosi de stele pentru a crea internetul galactic

Calea Lactee si Andromeda vor intra in coliziune mai devreme

Caleea Lactee si Andromeda vor intra in coliziune mai devreme

Galaxiile Calea Lactee si Andromeda se afla in pericolul unei coliziuni, care va avea loc mai repede decat au aproximat initial oamenii de stiinta, se anunta in editia online a publicatie britanice The Telegraph.

Conform informatiilor actuale, cercetatorii au aproximat viteza de deplasare a galaxiei noastre la 965 de km/ora, cu 160 de kilometri mai rapid decat estimasera initial. Viteza de rotatie indica faptul ca si masa trebuie sa fie similara cu cea a Andromedei, in jur de 270 de miliarde de ori masa Soarelui. In opinia cercetatorilor, forta gravitationala a Caii Lactee exercitata asupra galaxiilor apropiate este mai puternica, ceea ce inseamna ca o coliziune ar putea avea loc intr-un timp mult mai scurt. In urma acestei ciocniri s-ar putea forma o noua galaxie gigantica.

Sistemul nostru solar se afla la o distanta de 28 000 de ani lumina fata de centrul galaxiei, in vreme ce Andromeda se afla la doua milioane de ani lumina distanta. Rezultatele acestui studiu, facute publice in cadrul conferintei anuale a American Astronomical Society, indica posibilitatea ca aceasta coliziune sa aiba loc in perioada in care Soarele din sistemul nostru solar va exploda. Acest fenomen va avea loc, conform astronomilor, in urmatoarele sapte miliarde de ani.

Calea Lactee, dezvaluita in totalitate pentru prima oara

Galaxia Calea Lacteee a fost cartata complet de o echipa de cercetatori de la Universitatea de Stat din Iowa, SUA, anunta publicatia italiana Galileo. In fotografia in infrarosu cu cea mai buna rezolutie obtinuta vreodata apar sute de noi stele, masive si solitare, aflate in “inima” galaxiei noastre.

Intr-o noua imagine cu rezolutie mare, prezentata pe 6 ianuarie la intalnirea de la Long Beach a American Astronomical Society si considerata a fi cea mai “reusita” de pana in prezent,  astronomii au descoperit cu surprindere un numar impresionant de stele: in jur de 600.000, printre care si o populatie de circa 200 noi stele masive solitare, aflate in centrul galaxiei. Zona, care gazduieste o gaura neagra, nu poate fi observata cu ochiul liber intrucat lumina spectrului vizibil este absorbita si refractata de gaz si pulberi. Acesta este si motivul pentru care astronomii trebuie sa recurga la lungimi de unda in infrarosu (intre 700 nanometri si un milimetru), in masura sa traverseze cu mai multa usurinta materialul interstelar.Imaginea a fost compusa pe baza fotografiilor facute de Hubble si Spitzer. Portiunea examinata de  Hubble este de zece ori mai clara decat cea preluata de Spitzer si acopera o arie cu o largime de 115 ani lumina si o lungime de 300 ani lumina, aflata in centrul galaxiei noastre.

Harta realizata mai arata ca din partea interna a galaxiei pornesc doua brate spirale, proeminente, simetrice, care se extind spre partea exterioara, ramificandu-se in patru brate spirale.Descoperirea explica de ce studiile anterioare (care s-au concentrat fie asupra partii interne, fie a celei externe a galaxiei) au dat rezultate contradictorii in ceea ce priveste numarul de brate. Aceasta ramificare a celor doua brate interne este cheia problemei. Bratele spirale nu au putut fi vizualizate direct, astfel incat cercetatorii s-au sprijinit pe dovezi indirecte pentru a a le localiza.

Un nou soare in Calea Lactee

Un nou soare a fost descoperit in Calea Lactee

Cea mai mare si mai stralucitoare stea din Calea Lactee a fost descoperita recent de astronomii NASA, se anunta intr-un comunicat citat de DailyMail.

Steaua uriasa, botezata Peony, lumineaza de 3,2 milioane de ori mai puternic decat o face Soarele, in chiar centrul galaxiei noastre. Chiar daca prezenta sa era deja cunoscuta specialistilor, oamenii de stiinta nu au putut calcula pana de curand intensitatea acesteia. Doar recent, folosind imaginile in infrarosu culese de Telescopul Spitzer, astronomii NASA au putut penetra norul de praf stelar care inconjoara misterioasa formatiune celesta.

Peony este, de asemenea, si cea mai mare stea din Calea Lactee. Corpul ceresc este o uriasa stea albastra care, initial, avea o masa de circa 150-200 de ori mai mare decat Soarele. Aceasta se dezvolta, insa, intr-un ritm ametitor, materia din care este compusa avansand cu viteze de peste 1,6 milioane de kilometri pe ora.

Astronomii considera ca Peony va exploda, intr-un final, dand nastere un supernove gigantice. „Atunci cand steaua va exploda, ea va vaporiza toate planetele care orbiteaza in jurul sau. Cu toate acestea, disparitia sa va da nastere la miliarde de alte stele de mici dimensiuni”, considera Lidia Oskinova, cercetator la Universitatea din Postdam.

Astronomii cred ca o alta stea, botezata Eta Carina, ar putea depasi ca luminozitate steaua Peony, ei estimand ca intensitatea acesteia ar fi de 4,7 milioane de ori mai mare decat a Soarelui. Lipsa unei tehnologii care sa probeze, insa, aceasta teorie lasa, deocamdata, stelei Peony locul de cea mai luminoasa stea a galaxiei.

Unde fuge Calea Lactee cu ,ilioane km/h ?

Incotro se indreapta Calea Lactee cu 22 milioane kilometri pe ora?

Astronomii cunosc de multi ani faptul ca o forta colosala din Univers atrage spre sine, cu o viteza de 22 milioane kilometri pe ora, zeci de mii de galaxii intre care se numara si Calea Lactee, cea din care face parte sistemul nostru solar. Cu toate acestea, cercetatorii nu pot spune cu exactitate ce este aceasta forta si ce anume o produce.

Un volum urias de spatiu, care include Calea Lactee si super-clustere de galaxii, pluteste prin Univers catre o masa gigantica si misterioasa, pozitionata la o distanta de aproximativ 250 milioane de ani lumina de sistemul nostru solar, pe care astronomii au denumit-o “Marele Magnet”.In clusterul denumit Grupul Local, Andromeda si Calea Lactee, cele doua galaxii dominante, se atrag una spre cealalta cu aproximativ 300.000 kilometri pe ora. In acelasi timp, Grupul Local este atras spre centrul clusterului Virgo cu 1.6 milioane kilometri pe ora. Impreuna, toate aceste entitati cosmice gigantice sunt atrase spre “Marele Magnet” cu 22 milioane kilometri pe ora.
Masuratori recente efectuate cu ajutorul telescoapelor si al sondelor spatiale au evidentiat faptul ca materia neagra, impreuna cu energia neagra reprezinta, acumulat, 95% din componenta Universului si conduc la o accelerare a vitezei de expansiune a acestuia. Se crede, prin urmare, ca tocmai aceasta forta neinteleasa sta la baza atractiei “Marelui Magnet”, pozitionat in directia constelatiilor Hydra si Centaurus. Totusi, in aceasta regiune a Universului, se gaseste si o uriasa concentratie de galaxii, cel mai mare super-cluster descoperit vreodata. Cercetatorii suspecteaza ca aceasta energie colosala contribuie si ea la atractia exercitata asupra miilor de galaxii care se indreapta cu viteza spre Marele Magnet. Cu toate acestea, intelegerea fenomenului este departe de fi completa, dar acest pas va reprezenta cu siguranta una dintre marile realizari ale umanitatii.

22 aprilie 2008

Trimite unui prieten Trimite prin YM Printează Trimite pe facebook Trimite pe twitter

Suntem singuri in Univers?

Planetele asemanatoare Pamantului ofera mici posibilitati pentru aparitia vietii inteligente, de aceea, probabilitatea ca oamenii sa fie singurele fiinte inteligente din Univers este una foarte mare, se arata intr-un raport ce are la baza un model matematic pus la punct de Universitatea East Anglia din Norwich.

„Avand in vedere timpul scurs de la aparitia vietii pe pamant, circa 4 miliarde de ani, si aparitia lui Homo Sapiens acum aproximativ 100.000 de ani, precum si timpul pe care Terra il mai are la dispozitie pana cand Soarele va distruge orice urma de viata, exista o mare probabilitate ca noi sa fim singurele fiinte inteligente din Univers”, declara Andrew Watson, coordonatorul echipei de cercetatori britanici.

Studii recente au demonstrat ca posibilitatea ca omul sa descopere o alta forma inteligenta de viata in Univers este de 0,01% in urmatorii 4 miliarde de ani. Faptul ca peste acest timp, insasi viata pe Terra nu va mai exista, ii determina pe oamenii de stiinta sa fie reticenti in ceea ce priveste posibilitatea unei asa zise „intalniri de gradul III”.

„Daca omul ar fi aparut mult mai devreme, am fi putut concluziona ca trecerea de la viata simpla la cea complexa poate avea loc mai rapid. Din pacate, este sigur ca Homo Sapiens a aparut intr-o perioada habitabila tarzie in istoria Pamantului”, adauga Watson, care subliniaza faptul ca biosfera Terrei este una imbatrinita si, ca urmare, zilele Pamantului sunt numarate.

Chiar daca este posibil ca aceleasi conditii de pe Pamant sa existe si pe alte planete, posibilitatea ca viata sa apara si acolo este una destul de mica, sustine savantul britanic.
„Viata simpla este separata de cea complexa printr-o multitudine de etape evolutionale. Este greu de crezut ca aceleasi etape vor surveni de fiecare data si in aceeasi perioada de timp. Pe langa acestea, poate cel mai important factor este durata de viata a unei planete”, concluzioneaza acesta.

Sursa: Discovery

20 octombrie 2009

Trimite unui prieten Trimite prin YM Printează Trimite pe facebook Trimite pe twitter

Cate universuri exista in multivers?

Daca acceptam ideea conform careia traim intr-un multivers, este rezonabil sa ne intrebam cate alte universuri, exceptandu-l pe cel in care existam, fac parte din el. Iar fizicienii vin cu un raspuns: aproximativ 10^10^16 (adica zece la puterea a zecea la puterea a saisprezecea) universuri.

Una dintre cele mai interesante produse ale cosmologiei ultimilor ani este dezvoltarea ideii multiversului ca preocupare centrala. In loc sa fi produs un singur univers, Big Bang-ul ar fi produs mai multe, diferite, conform celor mai noi premise.

O intrebare care se naste firesc este cat de multe universuri exista. Andrei Linde si Vitaly Vanchurin de la Universitatea Stanford din California sunt de parere ca au elaborat un raspuns aproximativ in legatura cu aceasta chestiune.

Big Bang-ul a reprezentat un cuantum de procese care a generat un cuantum de fluctuatii ale starii universului primordial. Acest univers a intrat intr-o perioada de expansiune rapida denumita inflatie, in timpul careia perturbatiile produse au creat diferite conditii clasice initiale in diferite parti ale cosmosului. De vreme ce fiecare dintre aceste regiuni avea un set diferit de legi ale fizicii energiilor, ele puteau fi privite ca universuri distincte.

Ceea ce au facut Linde si Vanchurin a fost sa estimeze cate universuri diferite ar fi putut aparea ca rezultat al evenimentului. Raspunsul lor indica faptul ca acest numar trebuie sa fie proportional cu efectul care a cauzat perturbatiile de inceput. Linde si Vanchurin au aplicat cateva reguli rezonabile pentru a calcula aceasta valoare si au obtinut colosalul, dupa cum cercetatorii insisi recunosc, 10^10^10^7.

Dar ce inseamna 10^10^16? Este vorba despre perceptia umana. Un lucru foarte interesant este ca proprietatile observatorului devin un factor esential intrucat acesta este limitat in ce priveste cantitatea de informatie pe care o poate percepe si inmagazina. Este o limita cunoscuta sub denumirea de "limita Bekenstein" si este data de creierul uman.

Potrivit lui Linde si Vanchurin, cantitatea totala de informatie care poate fi absorbita de un individ in timpul vietii sale este de aproximativ 10^16 biti. Deci un creier uman normal poate avea 10^10^16 configuratii si astfel nu ar putea distinge niciodata un numar de universuri mai mare decat acesta. Deci limita nu depinde de proprietatile multiversului ci de proprietatile observatorului.

Apocalipsa digitala: sfarsitul cunoasterii

Foto (13)

“In luna Shabatu, a 15-a zi, Venus a disparut de pe cerul de vest, lipsind 3 zile. In luna Shabatu, a 18-a zi, Venus s-a aratat din nou, la est”. Cu adevarat remarcabila este vechimea acestei observatii astronomice a tranzitului Luceafarului: a fost facuta in urma cu 4000 de ani, de catre astrologii Babilonului. O cunoastem gratie insemnarii ei pe Tableta din Ammisaduqua a lui Venus, o bucata de argila creata in secolul XVII i.Hr. si care, astazi, este pastrata, in stare intacta, la British Museum din Londra.

In acest articol

• Mica, fragila si efemera – stiinta lumii intregi
• Efectul Fogbank – cunoasterea costa milioane
• Disparitie fulger
• Chiar tragic?
• Mediocritatea este nemuritoare

Mica, fragila si efemera – stiinta lumii intregi 

Desigur, in prezent, dispunem de o cunoastere pe care vechii babiloniei nici macar nu o visau. Am trimis sonde spatiale spre toate planetele sistemului nostru solar si dincolo de acesta, iar astronomii nostri observa galaxii si corpuri ceresti aflate la miliarde de ani-lumina distanta de Pamant si patrund in miezul spatiului si al timpului, pana la insusi momentul nasterii Universului. Cercetatorii nostri transforma siliciul, nisipul si petrolul in masinarii tot mai mici si mai eficiente: o forma de alchimie mai spectaculoasa decat tot ceea ce a visat vreodata sa reuseasca un alchimist din stravechime, iar biologii, geneticienii si medicii au pe mana, astazi, nici mai mult, nici mai putin decat adevarate retete ale vietii, dobandind capacitati atribuite candva zeilor. Totusi, pe masura ce dobandim din ce in ce mai multe cunostinte, le stocam in forme tot mai fragile si mai efemere. Daca civilizatia noastra va intampina probleme majore, precum toate celelalte dinaintea ei, oare cat din cunoasterea actuala va supravietui? In eventualitatea unui dezastru planetar indeajuns de violent incat sa duca spre pieire intreaga omenire, precum impactul cu unul sau mai multi asteroizi masivi, acest lucru nu ar mai avea mare importanta. Chiar si daca o alta specie inteligenta ar urma sa evolueze pe Pamant, aproape toate urmele de umanitate vor fi disparut demult.


Sa presupunem, insa, ca un fenomen mai putin cataclismic ar avea loc, ca unele asezari umane ar ramane aproximativ intacte si ca destui oameni ar supravietui astfel incat sa-si propuna sa recladeasca civilizatia. Sa mai presupunem, spre exemplu, ca sistemul financiar global va intra in colaps, ca un virus devastator va ucide marea parte a populatiei, sau ca o furtuna solara brutala va distruge reteaua energetica a lumii. Sa mai luam in calcul declinul gradual, preconizat de tot mai multi analisti: resursele naturale dispar, iar dezastrele climatice provocate de incalzirea globala si capriciile Terrei isi spun din ce in ce mai apasat cuvantul. Complexitatea si interdependenta diferitelor societati de astazi fac civilizatia umana, ca intreg, mai vulnerabila decat oricand in fata unor asemenea tragice evenimente. Indiferent de motiv, daca multimea de computere care stocheaza astazi mare parte din cunoasterea umanitatii ar ramane fara electricitate, iar daca mentenanta lor si a cladirilor care le gazduiesc ar fi sistata, iar fabricile nu ar mai produce noi cip-uri si programe, cat timp ar supravietui oare cunoasterea noastra? Cat ar mai reusi sa recupereze supravietuitorii oricaruia dintre dezastrele enumerate la zeci sau sute de ani distanta de un asemenea apocalips?

Efectul Fogbank – cunoasterea costa milioane 

Trebuie stiut faptul ca, inclusiv in absenta unei catastrofe globale, pierderea cunoasterii este deja o problema actuala. Astazi, generam mai multa informatie decat oricand altcandva in istorie si o stocam pe medii din ce in ce mai volatile. Mare parte din ceea ce se pierde este departe de a fi esential - viitoarele generatii se vor descurca bine mersi si fara fotografiile noastre de vacanta, colectia de filme si jocuri piratate sau playlisturile cu mp3-uri de azi. Insa, o parte din cunoasterea stocata in mod digital conteaza enorm. In 2008, de exemplu, SUA a "uitat", pur si simplu, sa produca un dispozitiv secret pentru construirea focoaselor nucleare, denumit "Fogbank". Registrele importante si foarte putine ca numar, clasificate top secret, s-au pierdut, fiind sterse, iar personalul-cheie s-a pensionat. Tot fiasco-ul s-a terminat printr-o investitie de 69 de milioane de dolari pentru programul de refacere a unui focos mai vechi.


In eventualitatea unei caderi de curent pe o perioada de timp prelungita, mostenirea umanitatii va depinde intr-o mare masura de hard-uri, tehnologia care functioneaza pe post de memorie in lucru a societatilor moderne. Totul, de la ultimele sondari de genom, pana la informatiile guvernamentale cu privire la mersul economiei si de la registrele bancilor pana la datele personale de pe Facebook, se afla stocat pe unitati hardware, cele mai multe dintre ele aflate in camere burdusite de servere, cunoscute ca centre de date. Hard-urile nu au fost proiectate cu intentia stocarii pe termen lung, asadar nu au reprezentat niciodata subiectul testelor de genul celor facute pentru estimarea duratei de viata a CD-urilor. Nimeni nu poate spune cu siguranta cat va rezista un hard. Recent, Kevin Murrell, administrator al Muzeului National Britanic de Computere, a repornit un hard cu capacitatea de 456 megabytes, stins ultima oara pe la inceputul anilor 1980 si nu a avut probleme in a extrage datele de pe el. Hard-urile moderne s-ar putea dovedi mai putin prolifice. Densitatea de stocare a unui hard-drive este acum de peste 4 GB pe centimetru patrat si se afla in continua crestere. In timp ce componentele de astazi au sisteme sofisticate pentru compensarea erorilor din sectoarele mici, in general, cu cat mai multi biti de date inghesui intr-un material, cu atat mai mult pierzi daca o parte din el se degradeaza sau se strica.


Cele mai importante informatii sunt scrise si pe formate precum banda magnetica sau discurile optice. Din nefericire, multe dintre acestea nu rezista nici macar cinci ani - este de parere Joe Iraci, care studiaza anduranta mediilor digitale la Institutul Canadian de Conservare din Ottawa, Ontario. Testele de "imbatranire accelerata" ale lui Iraci, care implica expunerea mediilor de stocare la temperaturi ridicate si umiditate, arata ca cele mai stabile discuri optice sunt CD-urile inscriptionabile cu un strat refletorizant de aur si cu un strat de ftalocianina. "Daca mergi pe mana acestui disc si il scrii bine, cred ca poate rezista foarte bine timp de 100 de ani. Daca te bazezi pe altceva, gandeste-te la o durata de 5-10 ani", sustine cercetatorul.

Disparitie fulger 

Unitatile de memorie-flash, care pe zi ce trece devin din ce in ce mai obisnuite, sunt chiar si mai putin de incredere decat hard-urile. Nu este clar cat timp sunt acestea capabile pentru a mentine datele, deoarece nu s-au executat teste in aceasta directie, insa producatorii le garanteaza, in general, o perioada de viata de maximum 10 ani. Si, in timp ce noile tehnologii vizeaza o stabilitate si o securitate crescuta a acestor produse, atentia cade mai degreaba asupra vitezei de citire si a capacitatii de stocare a datelor. Desigur, conditiile in care informatiile sunt stocate pe diverse medii digitale pot fi mult mai importante decat stabilitatea acestora: unitatile pastrate in mediu uscat si racoros vor rezista mult mai mult decat cele supuse conditiilor de caldura si umiditate. Putine centre de date sunt proiectate sa mentina asemenea conditii un timp indelungat, in absenta electricitatii. Multe sunt amplasate in cladiri obisnuite, unele aflate chiar in regiuni cu risc seismic sau de inundatii.


Supravietuirea fizica a datelor stocate este, totusi, numai inceputul problemei recuperarii lor. Un proiect condus de Dennis Wingo si Keith Cowing, in cadrul NASA, a incercat recuperarea unor imagini la rezolutii inalte de pe banda magnetica. Casetele contineau datele brute receptionate din cinci misiuni de pe orbita Lunii in anii '60 ai secolului trecut. La acea data, numai imaginile de rezolutie mica au putut fi primite. Benzile erau impachetate in plastic, plasate in carcase magnetice de metal inchise etans si pastrate in mediu steril. Pentru a obtine informatiile brute de pe banda, echipa a fost nevoita, mai intai, sa refaca vechiile unitati de citire, salvate de un fost angajat NASA. Aceasta a fost provocarea maxima. Odata ce au inceput sa recupereze datele brute, convertirea lor intr-o forma utilizabila a fost posibila numai dupa ce o cercetare de trei luni de zile a dezgropat un document continand ecuatiile pentru "demodulare".

Chiar tragic? 

Daca astazi, unor entuziasti priceputi cu fonduri generoase la dispozitie, le ia mai multe luni pentru a obtine informatiile de pe cateva benzi magnetice bine pastrate, sa ne imaginam dificultatile realizarii acestui efort intr-un mediu post-apocaliptic. Chiar si cu o rezerva bogata de computere functionale care sa citeasca hardurile, recuperarea datelor nu ar fi usoara. In zilele noastre, multe date sunt cifrate si accesibile doar cu softuri specializate. Iar intr-un centru de date neatins 20 sau 30 de ani, unele unitati hard ar avea nevoie sa fie dezasambate pentru recuperarea datelor din ele. Recuperarea datelor in caz ca lucrurile merg prost poate fi o provocare serioasa chiar si in lumea teoretic omnipotenta de astazi. Anul trecut, spre exemplu, dupa proasta functionare a unor servere, companiei Microsoft i-au trebuit mai multe saptamani pentru a recupera cea mai mare parte din datele personale ale utilizatorilor telefoanelor mobile Sidekick. Lipsa de resurse - oameni, expertiza si echipament - intr-o Terra post-apocaliptica se poate dovedi un obstacol chiar mai mare decat pierderea fizica a datelor. Reabilitarea unei civilizatii industrializate poate fi mult mai grea decat stabilirea ei initiala, deoarece astazi am consumat deja mare parte din resursele candva usor disponibile, de la petrol pana la zacaminte rafinate.


Dar chiar ar conta pierderea celei mai mari parti de informatii stocate pe unitatile hard? La urma urmei, tot ceea ce am mostenit de la civilizatiile trecute prezinta o utilitate discutabila: Tableta lui Venus din Ammisaduqua, de exemplu, consta, in principal, in detalii astrologice astazi nefolositoare. Similar, o foarte mare cantitate din ceea ce aglomereaza serverele lumii, de la magazine online pana la cele mai recente filme, pare dispensabil. Chiar si valoarea datelor stiintifice este discutabila. La ce ne-ar servi cunoasterea secventei genomului uman si al altor organisme, in lipsa tehnologiei si a expertizei necesare exploatarii acestor cunostinte? Cu cateva experimente stiintifice care genereaza in prezent petabytes de date, pastrarea lor a devenit deja o provocare serioasa. Marea cantitate de materiale va deveni o problema pentru oricine va incerca sa recupereze orice crede ca e important: in timp ce este relativ usor sa gasesti intr-o biblioteca o carte pe care o cauti, de obicei nu exista vreo modalitate prin care sa fii sigur ce contine un hard fara a-l conecta la un computer.

Mediocritatea este nemuritoare 

Ironic, ceea ce are cele mai multe sanse de supravietuire din era digitala de astazi nu este neaparat si cel mai important. Logic, cu cat exista mai multe copii ale unei informatii, cu atat cresc sansele supravietuirii, descoperirii si recuperarii ei. Unele date sunt copiate in mod intensiv datorita importantei si utilitatii lor, precum sistemele de operare, dar in cea mai mare parte, acest proces este declansat de popularitate: care de cele mai putine ori presupune si importanta. Aceasta inseamna ca muzica foarte comerciala in format digital plus numeroase filme cu succes de duzina ar avea sanse mari pentru a supravietui peste decenii. In schimb, exista mult mai putine copii ale cartilor si manualelor, precum si ale schitelor continand informatii specializate (precum extragerea metalului din minereuri sau fabricarea de antibiotice), informatii care ar putea fi de o importanta capitala pentru cei ce vor incerca sa reconstruiasca civilizatia umana.


Poate cea mai dureroasa pierdere va surveni dupa aproximativ o jumatate de secol de la o nenorocirea mondiala, atunci cand majoritatea inginerilor, cercetatorilor sau doctorilor supravietuitori vor fi murit de batranete sau din alte cauze. Deprinderile, cunostintele si expertiza lor vor reprezenta un factor esential atunci cand va veni vorba despre descoperirea informatiilor importante si "repornirea masinariei". Cititoarele de benzi magnetice ale NASA, spre exemplu, au fost restaurate cu ajutorul unui inginer pensionat care a lucrat in tinerete cu sisteme similare. Fara interventie specializata de acest fel, recuperarea datelor de pe benzi ar fi durat mult mai mult. La un secol dupa o catastrofa de proportii, foarte putine exponate ale erei digitale vor supravietui... dincolo de ceea ce este scris pe hartie. Chiar si cel mai nefericit soi de hartie poate rezista mai mult de 100 de ani. Cea mai veche "carte" scrisa pe hartie, care a supravietuit pana astazi, dateaza din anul 868 d.Hr. A fost descoperita intr-o pestera din nord-vestul Chinei in 1907. In situatia in care nu sunt folosite pentru alte necesitati, cartile vor persista timp de sute de ani, eventual rupte si decolorate, dar lizibile. Si in acest caz, cele mai populare tomuri au cele mai mari sanse de supravietuire.


Strategia curenta de prezervare a datelor importante este stocarea catorva copii in locuri si formate digitale diferite. Aceasta practica de precautie le protejeaza impotriva dezastrelor regionale, precum urgane sau cutremure, insa nu va functiona in cazul unui eveniment global. Poate singurul format de date care ar putea rivaliza cu hartia, ca stabilitate, si cu mediile digitale, ca densitate, este Discul Rosetta. Primul asemenea disc pastreaza descrierile si textele a 1000 de limbi. Discurile de nichel sunt gravate cu text incepand de la dimeniuni normale, care se miscsoreaza rapid la dimensiuni microscopice. Cu o dimensiune a caracterelor perceptibila pentru ochiul uman numai in urma unei apropieri de 1000 ori a imaginii, fiecare disc poate ingloba pana la 30.000 de pagini de text si imagini. Se ia in considerare acum si crearea unei versiuni digitale, prin folosirea unei forme de cod de bare. Daca se va descoperi o metoda de stocare a datelor digitale pe termen lung, urmatoarea intrebare este ce merita pastrat si cum se poate mentine in perfecta siguranta, dar totusi usor de identificat si descoperit.


Ideea stabilirii pe Luna a unui seif indestructibil continand cunoasterea umanitatii, nu a fost nici ea ocolita. Desigur, cei ramasi in viata dupa o nenorocire n-ar avea prea multe mijloace si cunostinte sa calatoreasca pana acolo, dar pentru a rezolva aceasta problema se ia in considerare, in cadrul unui proiect global, construirea, in diverse locuri de pe Pamant, a 4000 de antene de receptie aflate permanent in contact cu baza selenara. Daca natura si noi insine ne vom oferi ragazul necesar unui asemenea program, poate el chiar va prinde forma si va putea garanta continuitatea peste milenii a mostenirii civilizatiei noastre.

Reteta Elixrului Tineretii Vesnice

Clubul nemuritorilor - cum atingem viata fara de moarte?

Foto (9)

Reteta Elixirului de viata lunga nu a fost descoperita de alchimistii Antichitatii si ai Evului Mediu, ci de cei ai secolului XXI: ciberneticieni, chimisti, geneticieni. Acesta este clubul lor.

In acest articol

• Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
• Speranta de viata – o chestiune discutabila
• Cine sunt imortalistii?
• Lectia sceptica
• Un Institut al Nemuririi

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte 

La inceput a fost un basm frumos, pe care nu doar un singur popor il are in patrimoniul traditiilor sale culturale. In varianta sa romaneasca se numeste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Ca orice basm, el vorbeste mai degraba despre visari decat despre realitati. Despre dorinte ascunse, provenite din neimpliniri, despre limite ale vietii pe care omul si le-ar fi vrut dintotdeauna extinse dincolo de "obisnuit". Despre iluzii si figurari mentale ale imposibilului ca posibil. Prezenta motivului in creatia populara nu face decat sa-i ateste stravechimea.
In ciuda caracterului sau utopic, nemurirea este o obsesie a speciei umane. Si nu doar la modul fictiunilor literare. Alchimistii, care erau, in felul lor, savantii unei epoci prestiintifice, au inclus-o in cautarile si experientele proprii, alaturi de piatra filosofala. In forme mai "decente" si mai rationale, ideea a patruns intrucatva si in medicina moderna, unde geriatria lupta tot cu limitele vietii, straduindu-se sa le impinga in timp pana la ultimele resurse biologice ale omului.

Speranta de viata – o chestiune discutabila 

Cand vorbim despre aceste resurse, un termen uzual precum "speranta de viata" nu ne este de folos cata vreme il definim conform unei medii, pentru un grup social sau o epoca. Limitele se testeaza in individ, nu in grupuri, si intotdeauna au existat persoane ajunse la varste exemplare indiferent de durata medie de viata din epoca lor. Este ceea ce se intampla si astazi, cand centenarii devin obiect de curiozitate publica, iar secretul longevitatii lor este cautat ca un mesaj ravnit de toata lumea.
Pana nu demult, se admitea ca omul ar putea sa traiasca 130-140 de ani; ca motorul sau biologic i-ar permite sa functioneze pe o durata reprezentand, asadar, dublul celei pe care o stapaneste acum. E adevarat: omul si-ar atinge aceasta limita maxima de viata in conditii mai degraba de laborator decat in cele de stres si chiar de mizerie in care se traieste azi cam peste tot.

Viata agitata, nesiguranta, tensiunea nervoasa acumulata din conflicte de tot felul, hrana de proasta calitate, aerul poluat si apa contaminata chimic ori bacteriologic, excesele legate de alcool si tutun, ignorarea unui regim corect de refacere fizica si psihica, toate acestea prejudiciaza in mod sistematic organismul, iar prin cumulare devin o piedica majora in atingerea varstei la care omul ar putea spera sa ajunga prin resursele sale genetice.
Traim intr-un mediu parca facut anume sa ne scurteze viata; in plus, exista nenumarate dovezi ca ne si complacem in el. Schimbarea mediului si restructurarea propriilor obisnuinte presupun, bineinteles, preocupare continua si efort, dar ele reprezinta conditii esentiale pentru lansarea intr-o cursa lunga, in varianta optima a destinului individual.
Cursa aceasta, afirma gerontologii, e la indemana oricui. Ramane de vazut cine are dorinta, vointa si puterea de a se antrena in ea, iesind din comoditati tentante si transformandu-si slabiciunile proprii in virtuti. Prin tratamente de specialitate, medicina contribuie si ea, decisiv, la atingerea obiectivului amintit.

Cine sunt imortalistii? 

Daca pana nu demult gerontologia, ramura a stiintelor medicale dedicata studiului imbatranirii, putea fi privita ca un domeniu de avangarda, astazi ea a ajuns, in mod surprinzator, sa fie considerata mult prea prudenta si conservatoare.
Viata omului nu are o limita maxima, afirma curentul imortalist, care isi face tot mai simtita prezenta in zona fierbinte a cercetarilor stiintifice de astazi. Deschizatori de noi perspective asupra biologiei senescentei, inventatori cu brevete acceptate in domeniul unor ramuri aproape exotice ale tehnologiei, precum inteligenta artificiala si nanorobotica, savantii acestia refuza sa priveasca procesul imbatranirii ca pe un aspect implacabil al existentei, asumandu-si delicata misiune de a redesena tabloul genetic si, implicit, viitorul speciei noastre.

E ceva de-a dreptul ametitor in teoriile lor: omul poate trai oricat, organismul sau poate intra de nenumarate ori in "reparatii capitale", in asa fel incat tineretea fara batranete si viata fara de moarte sa-i fie asigurata chiar fara multele si drasticele restrictii pretinse de adeptii caii naturale de prelungire a existentei umane. Omul va trai din ce in ce mai mult intr-o avantajoasa, profitabila si chiar fericita simbioza cu tehnologiile de varf ale prezentului si viitorului.
Asemenea fraze seducatoare si, totodata, pline de promisiuni par preluate din repertoriul alchimistilor de odinioara. Nici nu le-am trata altfel, daca autorii lor n-ar fi, totusi, niste distinse personalitati ale cercetarii contemporane, inventatori eminenti, cu merite recunoscute de juriile unor importante premii rezervate stiintelor si tehnologiilor actuale, oameni ale caror cariere stralucite se pun garantie pentru ideile si cuvintele lor.
Ray Kurzweil, de pilda, si-a vazut recunoscuta calitatea de inventator prin diploma de onoare acordata de Oficiul de Patente al Statelor Unite in anul 2002, prin Premiul Lemelson-MIT (in valoare de 500.000 USD), prin Medalia Nationala pentru Tehnologie, pe care insusi Bill Clinton, pe atunci presedinte al SUA, i-a inmanat-o in 1999, in cadrul unei ceremonii de la Casa Alba. Este doctor honoris causa in cadrul a 12 universitati, iar lista recunoasterii sale internationale ar putea sa continue. Inventiile sale cele mai spectaculoase sunt un dispozitiv care recunoaste textul scris si il sonorizeaza pentru orbi, un sintetizator de sunete capabil sa recreeze instrumentele orchestrale, precum si diverse alte produse tehnice din categoria inteligentei artificiale. A scris o serie de carti cu titluri sugestive pentru asemenea preocupari insolite: Era Masinilor Inteligente, Cand computerele depasesc inteligenta umana, In preajma singularitatii: cand omul transcende biologia, iar impreuna cu Terry Grosmann a publicat incitantul volum Calatorie fantastica: traieste destul incat sa traiesti vesnic. Nu este doar un teoretician, un rafinat al ideilor extravagante, ci si un practician redutabil, numeroasele sale companii ocupandu-se de exploatarea cu succes comercial a inventiilor proprii, toate menite sa sublinieze impactul tehnologiilor asupra societatii.

Kurzweil imagineaza o vreme extrem de apropiata cand actualele computere personale vor fi complet eliminate, inlocuite de o tehnologie miniaturizata si extrem de mobila. Purtatorii inteligentei artificiale vor avea dimensiuni care-i vor face practic invizibili. "Toata lumea va fi on-line", afirma inventatorul. "Imaginile ni se vor scrie direct pe retina. Substratul computerizat va fi peste tot." Generatia urmatoare a tehnologiei va marca in special biologia: "A fost nevoie de miliarde de ani ca sa apara ADN-ul, dar candva acesta a ajuns la un nivel de procesare a informatiei capabil sa stocheze si sa-si reaminteasca rezultatele experientelor evolutioniste, iar ADN-ul a intrat intr-o noua etapa. Asa se va intampla si in tehnologie."
Tot mai sofisticate, tot mai rapid executate si, in consecinta, mai ieftine, produsele electronice vor avea capacitati si performante crescute exponential fata de cele cunoscute astazi. Daca ele sunt inca in afara noastra, curand se vor muta inauntrul organismului uman, inclusiv in creier. In zece-douazeci de ani, crede Ray Kurzweil, vom fi capabili sa plasam inteligenta nonbiologica in interiorul corpului nostru, fiindca, de pe-acum, ea nu este altceva decat o prelungire a personalitatii fiecaruia.
Biotehnologia schimba lumea si schimba omul, bineinteles. Bazate pe nanoboti, noi terapii medicale vor conduce la eliminarea bolilor actuale si la reechilibrarea subtila a unor organe intrate in procesul de imbatranire. "Am toata increderea ca, in urmatoarea decada, vom scapa de marea majoritate a bolilor care ucid astazi 95 la suta din populatie", profeteste Kurzweil. "Am identificat o duzina de procese de imbatranire si vom avea strategii potrivite pentru a le inversa. Cred ca in zece ani vom produce un soarece care nu imbatraneste si vom transpune experienta asta in terapii umane in alti zece ani."

Inventatorul american, unul din cei mai ambitiosi promotori ai biotehnologiei revolutionare, se considera, la nici 60 de ani, intr-o forma destul de buna ca sa poata prinde momentul cand terapia reconstructiva si tehnicile nemuririi ii vor fi accesibile lui insusi. Pana atunci, isi intretine organismul prin dieta si prin cele 250 de suplimente alimentare pe care le ia zilnic intr-un sistematic efort de reprogramare a biochimismului propriu. Se reconstruieste, daca se poate spune asfel, in mod artificial. "O multime de oameni cred ca e bine sa urmezi natura" - constata Kurzweil. "Eu nu cred ca e bine, fiindca evolutia biologica nu este de partea noastra."

Lectia sceptica 

Ray Kurzweil nu e singur in postura de asediator al limitelor actuale ale existentei umane, insa nu toti imortalistii afiseaza optimismul sau debordant. S. Jay Olshansky, profesor la scoala de Sanatate Publica a Universitatii Illinois si autor al volumului intitulat In cautarea nemuririi, admite ca gerontologia a facut veritabile salturi in ultima vreme, marturisindu-si increderea in progresele ce vor fi realizate in continuare. El foloseste, totusi, un ton mai retinut, invitand si pe altii sa nu exagereze cu ceea ce s-ar putea dovedi doar false promisiuni.
Cercetarile de rutina, menite sa imbunatateasca sanatatea fizica si functia mentala a omului, sunt mai sigure si mai profitabile, spune el, decat intretinerea sperantei ca vom trai cu totii sute, poate chiar mii de ani. Daca datorita lor se va intampla sa avem parte de o viata mai lunga, lucrul acesta trebuie considerat o sansa, un "bonus", nicidecum o regula generalizata.

Olshansky este si un istoric al problemei. Seductia nemuririi ii bantuia si pe antici, bunaoara pe alchimistul chinez Ko Hung acum 1.700 de ani, sau pe filosoful englez Roger Bacon in secolul al XIII-lea. Amandoi pretindeau moderatie alimentara spre a se ajunge la viata lunga si chiar la nemurire, "practici dietetice nu prea diferite de cele existente in foarte populara restrictie calorica ce urmareste, astazi, acelasi scop." Bacon sugera si ingestia unor materii (suplimentele alimentare ale lui Kurzweil?) precum aur, perle, coral, care ar fi avut rolul de a stimula substanta vitala, indepartand batranetea si moartea. Vechii indieni, medicul grec Galenus, medicul-filosof arab Avicena si multi altii credeau in nemurire si, asemeni lui Alexandru cel Mare, o cautau, fiecare cu mijloacele sale.
"Ce au in comun toti acesti cautatori ai nemuririi fizice?", se intreaba Olshansky, raspunzindu-si sec si ironic: "Faptul ca toti sunt morti." In plus, fiecare era convins ca un tratament contra imbatranirii urma sa fie aflat in urmatorii 5-10 ani, asa incat sa beneficieze ei insisi de el. Revenita in contemporaneitatea noastra, ideea nemuririi isi ia drept aliat cuceririle stiintei, dar ramane in esenta expresia moderna a unei eterne seductii:
"Kurzweil si altii nu fac acum decat sa agite inca o data flamura ademenitoare a nemuririi, tulburandu-ne cu povestea pe care cu atata disperare dorim s-o auzim si pe care am tot auzit-o vreme de mii de ani - viata fara boli, slabiciuni si neputinte, daruita cu tinerete vesnica, sub aspect fizic si mental deopotriva."

Un Institut al Nemuririi 

Pana sa putem vorbi cu adevarat de un club al nemuritorilor, avem, deocamdata, un club al imortalistilor, macar sub forma temeinic organizata a unui Institut al Nemuririi, cu o misiune definita, cu o conducere si un statut al membrilor titulari, cu o imensa si, exagerand putin, putem spune vesnica foame de sponsorizari. Accesibil pe internet si bine blindat sub expresiva deviza "Pentru o viata infinita", clubul acesta se defineste ca o organizatie educationala nonprofit, grupand 19 cercetatori, doctori si filosofi preocupati de "ceea ce ar putea fi cea mai semnificativa descoperire stiintifica cu care s-a confrutat vreodata omenirea - eradicarea batranetii si a mortalitatii."
La loc de cinste il vom gasi, bineinteles, pe Ray Kurzweil, inconjurat de o pleiada de imortalisti din intreaga lume: Aubrey de Grey de la Departamentul de Genetica din Cambridge, neo-zeelandezul Marc Geddes, australianul Russell Blackford, Nick Bostrom din Oxford, dar in majoritate americani din principalele centre universitare si de cercetare stiintifica: Marvin Minsky de la Massachusetts Institute of Technology, Joao Pedro de Magalhaes de la Harvard Medical School, californienii Robert A. Freitas Jr. si Brian Wowk, oameni de formatii profesionale diverse si neobisnuite: psihologie cognitiva, criobiologie, managementul comunicatiilor, neurostiinta computationala, nanotehnologie moleculara, biologia telomerilor etc.

Institutul a publicat un volum de eseuri intitulat Stiinta invinge moartea, cu o parte mai conturat stiintifica, in care apar eseuri ca Nemurirea biologica (Michael Rose), Lupta cu batranetea (Aubrey de Grey), Un vis: Elixir Vitae (Magalhaes), Clonarea terapeutica (Michael West), Nanomedicina (Freitas), Spre o imortalitate cibernetica (William Sims Bainbridge), Vor mosteni robotii Pamantul? (Marvin Minsky).
O alta parte a cartii exploreaza sensul tendintelor etice, sociologice si filosofice ale atingerii nemuririi, prin articole precum Superlongevitate fara suprapopulatie (Max More), Rasturnarea ordinii naturale (Mike Treder), Constiinta in Viata Foarte Lunga (Manfred Clynes), Introducere la moralitatea imortalista (Marc Geddes), sau Cine vrea sa traiasca vesnic? (Nick Bostrom).

Iluzie ori iminenta restructurare biologica a speciei umane, perspectiva imortalista se manifesta energic in acest inceput de secol XXI, in ciuda celor care, privind moartea ca pe una dintre putinele date sigure ale existentei, considera ca lucrul cel mai bun pe care il putem face este sa rationalizam aceasta tragedie prin care se incheie in mod normal un ciclu de viata. Evident, in cazul realizarii cu succes a nemuririi, mai ramane de raspuns la o intrebare fundamentala: dincolo de implinirea unor dorinte intrucatva egoiste, ce rost (moral) are viata fara capat? Ce vom obtine efectiv? Intrebarea i s-a pus, de altfel, lui Ray Kurzweil intr-un interviu. Merita sa-i aflam raspunsul:
"In ultima instanta, va fi mica diferenta intre un ins de 120 de ani si altul de 30. Iar cu o atat de mare parte din viata noastra petrecuta in realitatea virtuala, vom fi capabili sa ne exprimam pe noi insine pe multe alte cai. Nu nivelul de cunoastere al unui om de 120 de ani va fi problema. Noi toti avem sansa de a participa in mod creator la cunoastere si vom extinde sansa asta, care, dupa parerea mea, este adevarata misiune a civilizatiei noastre."

Salveaza-ti creierul pe computer ,fii nemuritor !

Fii nemuritor: salveaza-ti creierul pe computer!

Foto (9)

Unii cred ca a-ti face un “back-up” al propriului creier, al amintirilor si experientelor, si a-l instala pe un computer, ar putea fi cel mai bun mod pentru a lasa posteritatii un semn al trecerii tale pe pamant. Pentru ca, in anumite limite, si cu multa rabdare, acest lucru chiar se poate face. Iar in 10 ani de acum, incolo, vor exista deja printre noi roboti dotati cu creativitate umana.

In acest articol

• Clona digitala
• Un reality cat o viata
• Sunt digital, deci exist!
• Inteligenta artificiale este (aproape) realitate
• Testul Turing

Clona digitala 

In era Facebook-ului, a iPad-ului si a avatarului din realitatile virtuale tip Second Life, chiar si Frankenstein trebuie sa suporte un "upgrade": au trecut timpurile cand trebuia sa caute nemurirea scormonind in creierele cadavrelor, de-acum ajunge sa se aseze la computer si sa se-apuce de programare. Poate parea incredibil, dar in ultimii ani multe companii au inceput sa investeasca in dezvoltarea de sisteme de arhivare cerebrala, un soi de copiere electronica a aminitirilor si experientelor oamenilor, in masura sa dea viata unui "alter ego digital", cu pretentii la "nemurire".
"A te putea instala pe tine intr-un computer ar putea insemna a trai vesnic", afirma intr-un articol aparut in "New Scientist" Rick Meyer, cercetator in cadrul Lifenaut, una dintre companiile americane care incearca sa construiasca prima astfel de clona digitala.
Pe site-ul Lifenaut este, de exemplu, posibil sa-ti construiesti (deocamdata gratuit) un alter ego digital: iti incarci poza, atasezi video, imagini si textul dorit, si raspunzi la aproape 500 de intrebari cu privire la propria personalitate. Rezultatul final va fi un avatar animat electronic dupa chipul si asemanarea ta, capabil adica sa descrie, prin intermediul unui sintetizator vocal, momente cheie din existenta ta. Si pentru cei carora asta li se pare prea putin, exista si posibilitatea de a plati si a obtine mai mult.

Alte companii au dezvoltat sisteme si mai evoluate, care permit obtinerea de alter ego-uri digitale mult mai realiste. Una dintre ele, Image Metrics, face o serie de fotografii la rezolutie mare a chipului candidatului la clonare digitala, fiecare poza avand o expresie diferita, si apoi calculeaza diferentele dintre imagini printr-un algoritm matematic. Astfel reuseste sa obtina o animatie si o expresivitate mult mai realiste, la cifra "modica" de 300.000 euro.


Si totusi, potrivit unui studiu realizat de cercetatorii de la Universitatea Florida, personalitatea clonei si comportamentul ei sunt mult mai importante decat aspectul fizic. In opinia oamenilor de stiinta, detaliile confera credibilitate si realism avatarului: de exemplu anumite miscari caracteristice, o ridicare de spranceana, modul a a tine mainile sau a incrunta fruntea.
Asadar, pentru a fi credibila si a comunica informatii esentiale despre noi unui interlocutor uman, clona digitala trebuie sa poata sustine o conversatie si trebuie sa stie totul despre noi. Pana in clipa de fata, cele mai bune rezultate sunt cele oferite de asa-numitele "chatbots", software-uri care reusesc sa analizeze continutul unei fraze si sa dea un raspuns suficient de inteligent incat sa semene cu unul generat de gandirea umana.
Lifenaut merge si mai departe, si fiecarui avatar ii pune la dispozitie un chatbot personalizat care utilizeaza limbajul posesorului si expresiile tipice ale acestuia. Astfel, chiar si nefiind o clona inteligenta, avatarul va reusi sa dea unei persoane senzatia ca vorbeste cu tine.

Un reality cat o viata 

Dar personalitatea umana? Poate fi ea transferata unui avatar electronic? Cele 500 de intrebari propuse de Lifenaut unora nu li se par suficiente: de aceea, unele companii, printre care CyBeRev, apeleaza la chestionare mult mai complexe, cu mai multe mii de intrebari, puse la punct de sociologi si psihologi astfel incat sa surprinda trasaturile definitorii ale unei persoane.

Niciun maybe, Alice! Ai aparut.
Este vorba despre un proces destul de laborios: s-a calculat ca, petrecand o ora pe zi raspunzand la intrebari, ai nevoie de cel putin 5 ani pentru a-i da de capat chestionarului. Si totusi, pot cateva mii de intrebari si cateva fotografii sa reconstituie esenta unei persoane? Probabil ca nu. De aceea, unii se gandesc deja la digitalizarea totala a vietii omului.
Gordon Bell, un cercetator de la Microsoft, a pus la punct Lifelogger, o microtelecamera care inregistreaza buna parte din activitatile zilnice ale purtatorului. Iar Nigel Shabolt de la Universitatea Southampton a mers si mai deprate, dezvoltand un software care geolocalizeaza aceste imagini pe o harta si le asezoneaza cu date si comentarii luate de pe site-urile de socializare si din blogul personal al respectivului. Iar pentru a-i tine acestuia chiar si emotiile sub observatie, ii masoara in mod constant ritmul cardiac.

Sunt digital, deci exist! 

Dar aceste clone digitale vor ajunge ele vreodata sa detina o constiinta? Adica sa-si dea seama ca "exista"? In opinia lui Raùl Arrabates de la Universitatea Madrid, chiar si doar dezvoltarea unei masinarii dotate cu o perceptie a sinelui egala cu cea a unui copil de un an ar reprezenta un imens succes.
"Constiinta de sine presupune interactiunea dintre creier, corp si mediu, prin urmare si o entitate electronica trebuie sa fie dotata cu senzori care sa-i permita sa interactioneze si sa perceapa mediul exterior", explica Antonio Chella de la Universitatea Palermo. Iata de ce, la Lifenaut, unii cercetatori se gandesc sa "incruciseze" un robot umanoid cu o clona digitala.

Pentru a realiza o masinarie constienta si dotata cu personalitate umana va mai fi insa nevoie de multe eforturi. David Hanson, fondator al Hanson Robotics, si-a lansat siesi o provocare ambitioasa: colaborand cu toti cercetatorii implicati in acest domeniu, vrea sa realizeze, pana in 2019, un robot inzestrat cu creativitatea unei fiinte umane.

Inteligenta artificiale este (aproape) realitate 

Un computer care gandeste ca un bebelus; poate parea putin, dar reprezinta un mare pas inainte catre inteligenta artificiala. In luna martie a anului trecut, un software dezvoltat de Selmer Bringsjord, de la Rensselaer Polytechnic Institute din Troy (Statele Unite) a reusit sa treaca cu brio un test utilizat de psiholigi pentru a identifica varsta la care un copil dezvolta o modalitate de gandire adulta, adica invata sa se identifice cu cei din jur, cum fac adultii.
Este vorba despre asa-numitul "false belief test" (testul falsei convingeri) si decurge astfel: subiectul examinat este pus sa urmareasca un film in care un copil ascunde un obiect intr-un sertar si apoi iese din incapere; in acel moment apare mama, care scoate obiectul din sertar si il pune in alta parte. Incapabil sa vada lumea prin ochii protagonistului filmarii, un observator-copil are tendinta de a crede ca, odata reintrat in camera respectiva, copilul din film va cauta obiectul acolo unde l-a pus mama: adica el inca nu poate intelege ca ceea ce a vazut cu ochii lui poate fi diferit de ceea ce au vazut altii, aceasta abilitate fiind in mod normal dezvoltata intre 4 si 5 ani.

In testul lor, cercetatorii au apelat la o simulare asemanatoare cu cea a lumii virtuale din Second Life. In acest caz, protagonistii erau doua avataruri umane actionate de oamenii de stiinta si un al treilea avatar, un robot, controlat de software.

Real Life / Second Life

Testul Turing 

Ideea de a supune masinile unor teste de inteligenta nu este noua: parintele informaticii moderne, matematicianul englez Alan Turing (foto, jos), a pus la punct, inca din 1950, un astfel de test, in cadrul caruia o persoana in carne si oase si un computer raspund (in scris) la intrebarile puse de o a doua persoana. Daca, citindu-le, aceasta din urma nu reuseste sa-si dea seama cine este om si cine computer, atunci software-ul poate fi definit drept inteligent.

Pana acum nimeni nu a reusit sa realizeze un computer in stare sa treaca testul Turing, cu toate ca anul trecut, robotul Leonardo, proiectat de Cynthia Breazeal (MIT), s-a apropiat destul de tare: intr-o serie de experimente, Leonardo a dat dovada de insusiri nu foarte diferite de cele ale software-ului creat de specialistii de la Instiutul Politehnic american.

Garry Kasparov vs Deep Blue
In ultima instanta, dezbaterea cu privire la inteligenta artificiala este destul de ambigua: nu ajunge ca un computer sa bata un om la sah pentru a putea spune ca este mai inteligent decat acesta. O fi sahul asociat cu o inteligenta superioara, dar acest lucru este valabil doar pentru fiinta umana: in cazul computerelor lucrurile stau diferit intrucat unul suficient de puternic poate calcula si recalcula toate raspunsurile si combinatiile pentru fiecare pozitie de pe tabla de sah in parte, alegand-o intotdeauna pe cea invingatoare. Dar aceasta nu e inteligenta. E software.

Socantele mistere ale timpului & Calatoria in timp

Foto (15)

Timpul ne insoteste pretutindeni, amintindu-ne de unicitatea fiecarei clipe a trecerii noastre prin Univers. Dar ce este timpul in esenta sa? Avea dreptate Einstein cand spunea ca timpul este relativ? Sa fie posibila calatoria in timp?

In acest articol

• Timpul lui Einstein
• Ambiguitatea timpului
• 5 intrebari si raspunsuri despre timp
• Cum construim masina timpului?
• Dilemele si interdictiile timpului

Timpul lui Einstein 

De milenii, cei mai straluciti savanti si oameni de stiinta au incercat sa rezolve una dintre cele mai mari enigme ale umanitatii: natura timpului. Are timpul un inceput? Va ajunge vreodata la un sfarsit? De ce se misca doar intr-o directie? Si ce este de fapt timpul? Albert Einstein a rasturnat toate teoriile existente cand, la inceputul secolului XX, a demonstrat ca timpul este relativ si ca depinde de miscare si de gravitatie. Teoria sa revolutionara a deschis calea catre studiul gaurilor negre, al gaurilor de vierme si asupra calatoriilor in timp.
Astazi, la inceput de secol XXI, majoritatea fizicienilor sunt convinsi ca acceptia comuna a timpului care se scurge ireversibil, zi de zi, este complet gresita si ca, in curand, vom avea instrumentele teoretice si practice necesare descoperirii adevaratei naturi a timpului, o natura mult mai subtila si mai complexa decat cea pe care o banuiam.

Timpul este anonimul care ne aluneca printre degete, luand cu el intreaga noastra existenta. Fiecare stie ce este timpul deoarece il simte cum trece – acesta este, probabil, cel dintai aspect al experientei umane.
La fel de adevarat este insa ca aceasta trecere este perceputa diferit de catre fiecare individ. Timpul psihologic nu este la fel de obiectiv ca timpul fizic. Albert Einstein spunea ca „o ora petrecuta in compania unei fete dragute trece mult mai repede decat o ora petrecuta pe scaunul unui dentist.“ Poate ca de aceea au aparut ceasurile – modul stiintific de a masura timpul obiectiv, in afara trairilor personale. Acum cateva sute de ani, oamenii presupuneau ca timpul si spatiul sunt pur si simplu date de Dumnezeu. Sf. Augustin din Hippo a remarcat faptul ca „incercarea de a defini timpul se manifesta prin insiruirea unor cuvinte ce se vor pierde fara a reusi, insa, sa contureze un portret al acestuia.“
Demonstratia lui Albert Einstein conform careia timpul este relativ a fost un adevarat soc si pentru comunitatea stiintifica, si pentru cea religioasa. Pe scurt si pe intelesul tuturor, esenta teoriei este ca „timpul meu nu este acelasi cu timpul tau, daca ne miscam diferit.“ Daca iei, de exemplu, un avion de la Bucuresti la Cape Town, vei fi in contratimp cu cateva nanosecunde (nanosecunda este a miliarda parte dintr-o secunda) fata de cei ramasi pe loc.

Mai precis, durata calatoriei va fi un pic diferita daca o masori tu in avion, fata de cea indicata de ceasul Aeroportului Otopeni. Deci intervalul de timp dintre doua puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul in care este masurat. Deformarea timpului prin miscare se numeste efect de dilatatie si poate fi demonstrata folosind ceasuri atomice. Intr-un faimos experiment din 1971, doi fizicieni au instalat intr-un satelit care urma sa se invarta in jurul Pamantului doua ceasuri atomice. Ele au inregistrat o diferenta de 59 de nanosecunde fata de ceasurile de pe Pamant – exact cum prezicea teoria lui Einstein.
Teoria lui Albert Einstein s-ar confirma si mai convingator daca am detine tehnologia necesara pentru a depasi viteza luminii (300.000 km/s) – lucru care astazi este irealizabil, tinand de domeniul fizicii teoretice sau al SF-ului. In sfarsit, ipotetic vorbind, daca am atinge aceasta viteza, consecintele ar fi cel putin ciudate: de exemplu, am putea calatori cu o racheta timp de doi ani pana la cea mai apropiata stea, urmand ca apoi sa ne reintoarcem pe Pamant, unde i-am gasi pe cei dragi mai batrani cu 14 ani decat i-am lasat. Acesta se numeste „efectul gemenilor“: daca un membru al unei perechi de gemeni ar pleca in calatorie, la inapoiere cei doi nu ar mai avea aceeasi varsta.

FACTS: Who`s Who in Time

• Galileo Galilei (1564-1642) A fost primul om de stiinta care a demonstrat ca timpul este un parametru-cheie in legile miscarii. Legenda spune ca, in timpul unei plicticoase slujbe religioase, Galilei se juca penduland un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, in iunie 1637.
• Isaac Newton (1642-1727) Si-a fondat teoria despre timp in anul 1686. A considerat ca intregul Univers este aidoma unui mecanism de ceasornic si ca partile acestuia se misca cu precizie matematica, stabilita de legi fixe si previzile. Timpul lui Newton este absolut si universal, acelasi pentru toata lumea, si nu depinde de modul in care se misca indivizii.
• Alexander Friedman (1888-1925) A demonstrat ca un univers infinit aflat in continua expansiune poate avea un inceput localizat in timp – reluand astfel ideea Sf. Augustin. Modelul matematic prin care explica expansiunea Universului este prima teorie in care se foloseste termenul de Big Bang.
• Albert Einstein (1879-1955) A revolutionat ideile lui Newton. A demonstrat ca timpul nu este absolut si universal, ci e relativ. Astfel, timpul tau si timpul meu nu sunt aceleasi daca ne miscam diferit, pentru ca timpul se dilata prin miscare. Einstein mai spunea ca „trecutul, prezentul si viitorul sunt doar iluzii.“
• Hermann Minkowski (1864 -1909) A aratat ca teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implica o legatura inexorabila intre timp si spatiu – notiuni ce nu pot fi separate. Minkowski afirma ca „de acum inainte, timpul si spatiul in sine sunt sortite sa se vestejeasca pana vor ajunge simple umbre.“
• John Archibald Wheeler (1911-2008) Este fizicianul care a inventat si a definit exact termenul de gaura neagra. El considera gaurile negre niste tesaturi infinite ale timpului – portaluri spre eternitate. „Timpul este modalitatea prin care natura a facut ca lucrurile sa nu se intample toate deodata“, spunea el.

Ambiguitatea timpului 

In afara de miscare, mai exista un mod de a dilata timpul – gravitatia. Timpul curge cu atat mai incet, cu cat gravitatia este mai mare. Acest fenomen poate fi demonstrat daca punem ceasuri in rachete sau daca, de exemplu, masuram frecventa vibratiilor din timpul exploziei unei cladiri, la baza si la varful acesteia. Pe Terra, acest efect este minuscul, dar daca ne-am apropia de o gaura neagra, timpul ar deveni din ce in ce mai greoi, pana cand, la intrarea in aceasta, ar ingheta cu totul. Se pare ca in interiorul gaurii negre se afla punctul fara intoarcere, eternitatea, timpul fara de timp si spatiul fara de spatiu.
Alta ambiguitate e aceea ca, din moment ce timpul este diferit pentru observatori diferiti, notiunile de „acum“ sau de „prezent universal“ nu mai au nici un sens. In viata de zi cu zi, impartim timpul in trecut, prezent si viitor, dar acestea sunt doar niste etichete menite sa ne puna ordine in viata. Din punctul de vedere al fizicii moderne, in loc de a spune ca „doar timpul prezent este real, pentru ca se intampla acum“, mai corect ar fi sa ne gandim la toate evenimentele din trecut si viitor ca si cum s-ar petrece acum.

Ramane un mister, daca admitem ca fizicienii au dreptate, de ce percepem timpul ca pe ceva ce trece moment cu moment. Filosofii si fizicienii cerceteaza de milenii daca scurgerea timpului este un efect fizic, sau o iluzie. Ceea ce se stie sigur este ca in fizica nu exista nimic care sa corespunda unui flux sau unei miscari a timpului. Sunt unii care ar putea spune ca, desi conceptele de trecut si viitor nu au un sens universal, cu siguranta exista o distinctie in timp intre directia spre trecut si directia spre viitor. Ei ar argumenta ca suntem totusi inconjurati de procese care au o directie in timp: oamenii imbatranesc, focul se aprinde, arde, apoi se stinge. Insa acestora fizicienii le pot raspunde ca la mijloc se afla o lege fundamentala a naturii – caldura paraseste corpurile calde si intra in corpurile reci.
Cand punem mai multe cubulete de gheata intr-un pahar cu whisky, nu ne asteptam ca lichidul sa inceapa sa clocoteasca. Intregul Univers pare a fi supus unei degradari termice continue si ireversibile: toate sursele sale de energie – asemenea stelelor – se consuma si mor. Toate procesele din Cosmos se hranesc din resturile de energie ale Big Bang-ului, pana cand aceasta va fi epuizata in intregime, moment in care Universul va muri. Daca acceptam aceasta teorie – tributara cosmologiei clasice a Big Bang-ului –, atunci putem spune ca moartea termica a Universului va insemna si moartea spatiului si a timpului.

Toate lucrurile care au un inceput ajung la un sfarsit. Daca timpul s-a nascut o data cu Big Bang-ul, neexistand un inainte, daca credem, asemenea Sf. Augustin, ca „lumea a fost facuta cu timp, nu in timp“, atunci e logic ca timpul sa se termine la un moment dat. Aceasta teorie are insa, si in fizica, si in filosofie, numeroase critici si alternative.

FACTS: Bizarerii ale timpului

• Viteza celor mai puternice radiatii cosmice este atat de mare, incat acestea strabat intreaga Cale Lactee in mai putin de 15 minute.
• In 1972, fizicianul american Bruce Partridge a incercat sa detecteze unde radio venite din viitor, folosind o antena-prototip amplasata in varful unui munte, pe care a indreptat-o spre spatiul intergalactic. Antena nu a receptionat insa nimic.
• Daca am fi inchisi intr-o cutie vidata si impenetrabila, am muri in cel mult cinci minute, prin asfixiere. Insa, conform fizicii cuantice, miscarea aleatorie a moleculelor care ne compun ar face ca, peste un numar de ani ce se scrie ca un 1 urmat de un milion ori un miliard ori un miliard de zerouri, sa fim recompusi in starea biomoleculara pe care o aveam inaintea mortii si sa inviem pur si simplu!
• Poate fi credibil ca Universul in care traim s-a format dintr-o raza cuantica a carei durata a reprezentat doar a zecea parte dintr-o milionime x 1018 x 1018 x 1018 x 1018 dintr-o secunda?

5 intrebari si raspunsuri despre timp 

1. Are timpul un inceput? Ce se intampla inainte sa apara timpul?
A intreba ce a fost inainte de aparitia timpului este similar cu a intreba cam cat de la nord este situat Polul Nord. Stephen Hawking remarca: „Polul Nord marcheaza cea mai indepartata limita geografica a Pamantului, dar Pamantul nu se termina practic acolo.“ In acelasi mod, timpul poate avea o limita extrema, Big Bang-ul. Teoria cosmologica a Big Bang-ului a oferit un raspuns despre cum s-au zamislit spatiul si timpul. Ultimele teorii din fizica sustin insa ca timpul nu ar avea inceput sau sfarsit, intrucat Universul s-ar afla intr-o eterna miscare de extindere/dilatare si restrangere/contractie. Potrivit lor, nu ar fi existat un singur Big Bang, ci o infinitate.
2. Putem intoarce timpul inapoi?
Multi scriitori de literatura SF au sugerat ca sageata timpului poate fi aruncata si spre trecut, si spre viitor. Stiintific vorbind, insa, in lumina celor mai noi teorii din fizica, rasturnarea timpului ar fi posibila doar daca Universul s-ar extinde la maximum, adica la infinit, si apoi ar incepe, brusc, sa se contracte. In acest caz, ne-am confrunta cu urmatoarele consecinte: apa ar curge in sus, oamenii ar intineri, iar stelele ar absorbi toata caldura si lumina. Existenta ar avea sens invers, iar oamenii ar fi instabili din punct de vedere mental. Practic, ar fi tot lumea noastra, numai ca lucrurile s-ar petrece pe dos. Pana acum, orice incercare de a descrie din punct de vedere fizic modelul timpului care inverseaza Universul a esuat.
3. Este posibila intoarcerea in timp cu o viteza mai rapida decat a luminii?
Teoretic, daca am putea depasi bariera luminii, am putea sa vizitam trecutul. Conform teoriei relativitatii, daca ai incerca sa accelerezi un corp cu viteza luminii, acesta ar deveni foarte greu. In masa lui ar intra din ce in ce mai multa energie, in timp ce energia necesara pentru cresterea vitezei ar scadea cantitativ. Ar fi nevoie de o cantitate uriasa de energie pentru a atinge viteza luminii, ceea ce actualmente este imposibil.
4. Exista ceva care sa poata calatori mai repede decat lumina?
Teoria relativitatii nu exclude posibilitatea unei calatorii cu viteze superioare celei a luminii. Fizicienii au descoperit tahionii – particule ipotetice care pot circula in timp mai repede decat lumina. Ei ar putea fi folositi pentru a calatori in trecut. Totusi, marea majoritate a comunitatii stiintifice este sceptica in privinta existentei tahionilor.

5. Exista timpul in realitate?
Spatiul si timpul sunt notiuni de baza ale fizicii. Multe teorii explica fenomene si formule plecand de la aceste notiuni. Spatiul si timpul sunt miezul multor structuri. Dar ce sunt ele cu adevarat nu stie – practic – nimeni.


FACTS: Unitatile de masurare a timpului

• Attosecunda. Este a miliarda parte dintr-o miliardime de secunda. O attosecunda reprezinta cel mai scurt interval de timp care are nume. O miscare din interiorul atomului dureaza o attosecunda, acest fapt fiind observat de catre cercetatorii de la Universitatea Tehnica din Viena in cadrul unui experiment cu raze laser.
  
• Picosecunda. Este a mia parte dintr-o miliardime de secunda. In apa (H2O), legatura dintre atomii de hidrogen se rupe si se reface la interval de cateva picosecunde.
• Microsecunda. Este a miliona parte dintr-o secunda. Dupa ce fitilul dinamitei a ars, sunt suficiente 24 de microsecunde pentru ca aceasta sa explodeze. Un liliac poate percepe ecourile la un interval de doar 2 microsecunde.
• Secunda. O pulsatie a inimii unui om dureaza in jur de o secunda. Ritmul batailor inimii este diferit la fiecare persoana, dar in mod normal au loc intre 50 si 100 de batai pe minut.
• Ora. In medie, o persoana consuma intr-o ora aproximativ 350.000 jouli de energie. In biologie, cea mai rapida reproducere a celulelor prin diviziune dureaza o ora.
• Ziua. Timpul aproximativ in care Pamantul se invarteste o data in jurul axei sale. Mai precis, miscarea de rotatie dureaza 23 de ore, 56 de minute si 4 secunde.

Cum construim masina timpului? 

Calatoria in timp este unul dintre cele mai vechi si mai dragi visuri ale scriitorilor de anticipatie. Poate fi el realizat? Daca ne raportam la teoria relativitatii, nu exista motive intemeiate care sa impiedice acest fenomen; concretizarea lui ar insemna rezolvarea a nenumarate probleme cea mai mare dintre acestea fiind construirea unei masini a timpului.
La inceputul anilor ‘80, a fost lansata ideea calatoriei in timp printr-o gaura de vierme. Gaura de vierme este o structura ipotetica a spatiu-timpului, reprezentata sub forma unui tunel lung si subtire care face legatura intre doua puncte de spatiu-timp. Ea ar fi o zona de gravitatie intensa, asemanatoare unei gauri negre; dar, in timp ce gaura neagra este o calatorie catre nicaieri, gaura de vierme are atat intrare, cat si iesire. In limbajul SF, o gaura de vierme este o scurtatura intre doua puncte din spatiu-timp.

Obiectele care trec prin ea pot fi proiectate in trecut sau in viitor. Unii fizicieni cred ca gauri de vierme, de dimensiuni colosale, apar la fiecare Big-Bang, deci ele se afla undeva in Cosmos. Altii considera ca gaurile de vierme ar trebui cautate in microlumea cuantica. Unii ingineri si fizicieni cu idei mai nonconformiste au cochetat, la nivel teoretic, cu ideea construirii unei gauri de vierme, deci a unei masini a timpului. Va prezentam, pe scurt, demersul lor, sfatuindu-va totodata: Don’t try this at home!

1. Coliziunea
Primul pas in construirea unei gauri de vierme ar incepe nu in Cosmos, ci intr-un mediu controlat (laborator), in interiorul unui accelerator de particule numit collider. Asta pentru ca, daca am incerca sa cream o gaura de vierme in spatiu, ar trebui sa facem o taietura in spatiu-timp, ceea ce ar duce la eliberarea unor energii colosale, avand drept consecinta distrugerea naturii sau formarea de gauri negre. De aceea, cea mai buna idee ar fi manipularea particulelor la o scara cat mai mica, iar asta ar urma sa intre in sarcina collider-ului.

Collider-ul recreeaza conditiile care existau la cateva microsecunde dupa Big Bang, atunci cand temperatura era de 10 miliarde de miliarde de grade Celsius. El izbeste doua nuclee de uraniu cu o viteza enorma. Socul impactului amesteca nucleele dand nastere unui corp amorf, compus din constituenti de baza: quarci si gluoni (quarc – particula de baza care formeaza particulele elementare; gluon – particula ipotetica, neutra, fara masa, care se pare ca ajuta, alaturi de quarci, la formarea celorlalte particule). Primul collider din lume a fost inventat in 2002, in laboratorul CERN din Elvetia.

2. Implozia
Corpul amorf format din quarci si gluoni este pus intr-un shaker, care il amesteca cu o intensitate de 100 x 1018 x 1018 amperi. Pentru a crea aceasta intensitate, shaker-ul trebuie sa fie o incapere vidata, securizata, ai carei pereti sa fie formati din campuri magnetice. In interiorul sau se introduce corpul amorf, apoi se dezvolta o energie echivalenta cu cea obtinuta prin detonarea a 20 de bombe termonucleare. In acel moment, campurile magnetice se comprima si strivesc corpul amorf. Teoretic, dupa ce are loc explozia, la o scara incredibil de mica, spatiul se transforma intr-o agitatie clocotitoare, numita de fizicieni spuma de spatiu-timp.

Aici se formeaza si dispar in permanenta gauri de vierme temporare. Pentru a captura una dintre ele, e necesar sa se injecteze, prin implozie, un puls energetic echivalent cu 10 x 1018 jouli. Daca implozia functioneaza, corpul amorf agitat livreaza un impuls din magnitudinea sa spre o gaura de vierme temporara, luand-o in posesie si stabilizand-o indeajuns pentru pasul urmator.

3. Marirea
Pentru a trimite un temponaut intr-o gaura de vierme, aceasta ar trebui sa fie, in mod evident, de cel putin cativa metri latime, deci gaura de vierme microscopica trebuie marita. Marirea necesita folosirea unui camp antigravitational, care scoate gaura de vierme din spuma spatiu-timp. Pentru a genera antigravitatie, se poate injecta in gaura de vierme energie negativa, dar procurarea acesteia nu este usoara. O energie laser de foarte mare intensitate ar putea sa lanseze impulsuri scurte, gratie carora s-ar produce atat energie negativa, cat si pozitiva.

Pentru a se capta doar energia negativa, se vor folosi oglinzi rotative, care o vor directiona spre gura gaurii de vierme. O data ce marirea va fi realizata prin efectul antigravitational, insasi natura spatiala a gaurii de vierme va genera o antigravitatie indeajuns de puternica pentru a stabiliza definitiv marimea gaurii.  

4. Diferentierea
Pasul final consta in transformarea gaurii de vierme intr-o masina a timpului. Acest proces necesita manipularea unei guri a gaurii de vierme, in timp ce cealalta ramane stabila. Procesul implica stoparea cresterii cand gaura de vierme este inca de marime subatomica. Apoi se injecteaza o forta electrica ce permite mutarea gurilor, prin folosirea campurilor electrice si magnetice. Una dintre guri poate fi rotita in jurul unui tub circular, intr-un accelerator de particule special adaptat.

Efectul de dilatare a timpului va imprima o diferenta permanenta de timp intre cele doua guri. Acest pas ar putea dura ani, dar, in momentul realizarii lui, gaura de vierme ar putea fi manipulata din nou prin intermediul pasului 3, astfel incat sa creasca pana la dimensiunile la care ar permite intrarea unui temponaut. In momentul de fata, insa, nu exista tehnologia necesara decat pentru realizarea pasului 1.  

FACTS: Alte moduri de a construi masini ale timpului

• In afara de gaurile de vierme, au mai fost studiate alte doua tipuri de masini ale timpului. In 1937, matematicianul van Stockhum a demonstrat teoretic ca, daca un cilindru de dimensiuni gigantice s-ar invarti in jurul axei sale, el ar rasuci spatiu-timpul ca intr-un vortex, permitand astfel aparatului spatio-temporal ce navigheaza in cilindru sa se intoarca in trecut (vortex – miscare circulara care formeaza vid in centrul cercului pe care il traseaza si atrage catre acest vid corpurile cu care intra in actiune).
• Cealalta metoda implica asa-zisele sfori cosmice. Aceste legaturi subtiri de energie se presupune ca sunt un fel de urme indepartate ale Big Bang-ului. Ele ar avea o greutate enorma si ar produce efecte gravitationale puternice. Matematicianul american J. Richard Gott al III-lea a facut urmatorul calcul: o pereche de sfori cosmice drepte miscandu-se una langa cealalta cu o viteza foarte mare, pe cai paralele, ar permite scurte salturi in timp. Un astronaut care „infasoara“ sforile pe o traiectorie selectata s-ar putea intoarce in timp. Calculul lui Gott este insa unul idealist, intrucat presupune ca sforile au o lungime infinita si sunt perfect drepte.

CALATORIA IN VIITOR
Intr-un anumit sens, calatorim in viitor – dar secunda cu secunda, pe masura ce trece timpul. Teoria relativitatii spune, insa, ca am putea ajunge mult mai repede intr-un anumit moment din viitor, daca am calatori cu viteza luminii. De exemplu, daca am dispune de un aparat care ar atinge 300.000 km/s, am ajunge in anul 3000 intr-un singur an. Teoretic este posibil, practic e inca imposibil.
CALATORIA IN TRECUT
Gandul, masina a timpului care se afla la dispozitia fiecaruia dintre noi, ne transporta zilnic in trecut, prin intermediul amintirilor. Totusi, calatoria in trecut este diferita de cea in viitor si e mult mai greu de realizat. Pentru a reusi, ar trebui sa facem un salt in spatiu-timp, iar apoi ar trebui sa stim sa tinem sub control si sa exploatam bizarele deformari ale gravitatiei – intrucat totul s-ar petrece pe dos.

Dilemele si interdictiile timpului 

Chiar daca nimic din teoria lui Einstein nu interzice calatoria in trecut, oamenii de stiinta resping ideea ca fiind prea ciudata sau chiar paradoxala. Ce s-ar intampla cu un calator care s-ar intoarce in timp si si-ar omori mama la momentul cand ea este inca doar un copil? Cu siguranta, el nu s-ar mai fi nascut, deci nu ar fi putut comite crima. Pentru a rezolva aceasta dilema, Stephen Hawking (foto, jos)) a propus o „conjectura de protectie a cronologiei“ ce interzice intoarcerea in timp. Aceasta impiedica o gaura de vierme si orice alt dispozitiv sa fie transformate intr-o masina a timpului. Alta interdictie, venita din fizica cuantica, se bazeaza pe principiul incertitudinii al lui Heisenberg si se aplica domeniului subatomic.

Pe de o parte, energia fluctueaza imprevizibil chiar si in spatiul liber; nimic nu poate opri aceste fluctuatii, intrucat asa este alcatuita natura spatiu-timpului in care traim. De aceea, pentru o calatorie in timp – in eventualitatea in care am avea deja la dispozitie o masina a timpului –, am „imprumuta“ practic energie gratuit, pacalind astfel natura. Natura ne-ar permite acest imprumut atata timp cat energia ar fi returnata rapid. Conform principiului nesigurantei, cu cat ar fi mai mare cantitatea de energie de care am avea nevoie, cu atat durata imprumutului ar fi mai scurta.

O masina a timpului ar transforma energia imprumutata intr-un salt in timp. Insa daca respectiva masina nu s-ar intoarce aproape instantaneu inapoi, energia cuantica lipsa ar genera campuri gravitationale masive, care ar distruge gaura de vierme folosita. Din perspectiva principiului incertitudinii al lui Heisenberg, am putea folosi o masina a timpului, dar am ramane pentru vesnicie captivi in spatiu-timpul destinatiei alese.
Cercetarile profesorului Kip Thorne (foto, jos), de la Institutul de Tehnologie din California, lasa deschis raspunsul la intrebarea daca fluctuatiile energiei ar putea distruge gaura de vierme si deci masina timpului. Poate ca o viitoare teorie a gravitatiei, din perspectiva cuantica, ne va lamuri acest aspect – desi fizica cuantica nu se impaca prea bine cu gravitatia. Cele mai faimoase teorii cuantice care au tangenta cu gravitatia, teoria M (unificarea tuturor fortelor si particulelor naturii intr-o schema matematica) si teoria sforilor / corzilor (Universul este format din lanturi si fasii) nu au avut foarte multe de spus cu privire la calatoria in timp. Nu toti fizicienii sunt adepti ai paradoxurilor calatoriei in timp.

David Deutsch, de la Universitatea din Oxford, crede ca, dimpotriva, fizica cuantica vine in ajutor. Nesiguranta din principiul lui Heisenberg se datoreaza faptului ca nu se poate sti cu certitudine ce se va intampla in momentul urmator. Un mod prin care se poate elimina nesiguranta este vizualizarea unui ansamblu de realitati contradictorii, fiecare reprezentand un posibil viitor atomic. Deutsch propune ipoteza a doua universuri paralele. Intr-unul dintre ele, atomii se misca spre dreapta, in celalalt – spre stanga.
Din perspectiva cuantica, ambele universuri sunt reale, intrucat in fizica cuantica exista un numar infinit de realitati paralele. In cazul in care calatoria in timp ar fi posibila, nesiguranta atomica ar putea fi amplificata la dimensiuni individuale, asa incat un calator in timp sa nu aiba un singur trecut, ci o multitudine. Ar putea sa-si omoare mama in istoria unei lumi, lasand-o totusi in viata in universul din care a plecat. Doar cativa savanti cred ca teoria relativitatii este adevarata in raport cu timpul si gravitatia.
Alte teorii alternative ale gravitatiei evidentiaza indepartari de la teoria relativitatii, ele putand fi confirmate in laborator, in viitorul apropiat, prin urmatoarea generatie de acceleratoare de particule. Acceleratorul Large Hadron Collider, de la laboratorul CERN de langa Geneva, poate deja amesteca protoni si antiprotoni cu o energie nemaiintalnita. Se presupune ca, in cativa ani, aceste coliziuni cu viteze foarte mari vor putea crea gauri negre microscopice si, in cele din urma, gauri de vierme. Chiar daca marirea acestor gauri de vierme nu va fi inca posibila, se va incerca trimiterea prin ele a unor particule in viitor sau in trecut. In functie de rezultatul acestui experiment, calatoria in timp va fi, in sfarsit, confirmata sau infirmata.

FACTS: Scurta istorie a calatoriilor in timp

• 1895. H.G. Wells scrie romanul Masina timpului, punctul de plecare al SF-ului modern.
• 1905. Albert Einstein publica prima sa lucrare despre teoria relativitatii, demonstrand ca timpul poate fi incetinit.
• 1915. Einstein isi completeaza teoria, aratand ca gravitatia are, de asemenea, capacitatea de a dilata timpul.
• 1937. Van Stockhum apeleaza la teoria relativitatii pentru a demonstra ca, folosindu-ne de campul gravitational al unui cilindru gigantic, am putea inventa masina timpului.
• 1949. Kurt Godel lanseaza ideea ca, daca intregul Univers s-ar invarti, intoarcerea in timp ar fi posibila.
• 1957. John Archibald Wheeler scrie o conjectura despre existenta gaurilor de vierme, dar nimeni nu il ia in serios.
• 1968. Wheeler inventeaza termenul de gaura neagra: „portiune goala a spatiului si a timpului unde campul gravitational este atat de intens, incat orice traiectorie a razelor luminoase este deviata.“
• 1986. Carl Sagan publica romanul Contact, in care o gaura de vierme este folosita pe post de masina a timpului.
• 1988. Dupa ce citeste romanul Contact, Kip Thorne cerceteaza la modul cel mai serios ideea lui Sagan si confirma ca scriitorul a intuit adevarul.
• 1990. Stephen Hawking intervine impotriva libertatii calatoriei in timp, publicand lucrarea Protectia cronologiei.